Legenda spune că soldații romani au descoperit apele vindecătoare ale Cernei prin caii lor. Întorși după campanii lungi, cu animalele slăbite, rănite și bolnave, cavalerii ar fi lăsat caii liberi pe vale. După un timp, au observat că unele animale se opreau în jurul izvoarelor calde, intrau în apă, se rostogoleau, apoi se întorceau mai vioaie. Rănile se curățau. Pielea se vindeca. Puterea revenea.
Așa începe una dintre cele mai frumoase povești ale Băilor Herculane: nu cu un tratat medical, ci cu privirea atentă a unor oameni care învață de la animale. Caii au găsit primii apa, iar soldații au înțeles că valea ascunde un dar.
Apa din balada lui Iovan
Vindecarea nu apare doar în istoria romană a locului. Ea se aude și în straturile vechi ale baladei lui Iovan Iorgovan, o baladă care pare să păstreze motive cu o vechime de câteva mii de ani. În lumea aceea, Cerna nu este doar un râu. Este o ființă care aude, răspunde, poartă primejdii și poate reda putere. Apa are caracter. Apa știe.
De aceea, când romanii ajung aici și ridică terme, altare și inscripții, ei nu inventează sacralitatea locului de la zero. O așază într-un limbaj imperial, latin, medical și religios. Dar înaintea pietrei scrise a existat probabil cântecul. Înaintea altarului a existat valea, iar înaintea tratamentului organizat a existat observația că apa Cernei schimbă trupul omului.
Romanii și recunoștința scrisă în piatră
În epoca romană, Băile Herculane au fost cunoscute ca loc al apelor lui Hercules. Aici au fost ridicate băi, captări de izvoare, altare și inscripții votive. Câteva sute de urme epigrafice și arheologice vorbesc despre o practică de vindecare lungă, nu despre o simplă curiozitate locală. Numele lui Hercules apare alături de divinități ale sănătății, precum Esculap și Hygia, iar formulele votive arată recunoștința celor care au simțit că apa le-a redat sănătatea.
Secolul al XVIII-lea: valea redescoperită
După romani, locul nu și-a pierdut memoria. În secolul al XVIII-lea, administrația austriacă a Banatului redescoperă sistematic termele. Între 1734 și 1736, generalul Andrei Hamilton inițiază lucrări de amenajare a izvoarelor termale din Valea Cernei, iar cu această ocazie sunt scoase la lumină numeroase antichități romane, inclusiv statui și inscripții dedicate lui Hercules.
Pe baza copiilor acestor inscripții primite de la generalul Hamilton, savantul italian Pasquale Garofalo, cunoscut și ca Caryophilus, publică la Viena două lucrări esențiale: De Thermis Herculanis nuper in Dacia detectis. Dissertatio epistolaris (1737), despre termele herculane, apele minerale din Banat și vestigiile romane, și De antiquis marmoribus opusculum (1738), dedicată monumentelor romane descoperite. Prin aceste scrieri, Băile Herculane intră oficial în circuitul științific și cultural european al secolului al XVIII-lea, fiind apoi citate de mari cronicari și istorici ai regiunii, între care Francesco Griselini.
Câteva decenii mai târziu, Griselini consemnează tradiția vindecării și vorbește despre oameni veniți din Macedonia și din Moldova pentru tratament în zona Văii Cernei. Aici nu veneau doar curioși. Veneau oameni care căutau alinare, oameni pe care medicina timpului nu-i mai putea ajuta suficient, oameni care credeau că apa, muntele și aerul pot lucra împreună.
Împărați, bolnavi și oameni obișnuiți
Prestigiul apelor a atras împărați romani, apoi, în epoca modernă, lumea imperială a Europei Centrale. Franz Iosef și Elisabeta au rămas legați de Herculane în memoria stațiunii. Dar istoria cea mai importantă nu este doar cea a împăraților. Este istoria anonimă a celor care au intrat în apă cu durere și au ieșit cu puțină putere în plus.
Așa se leagă legenda cailor de inscripțiile romane, balada lui Iovan de izvoarele termale, Garofalo de redescoperirea savantă a locului și Griselini de turiștii și bolnavii veniți de departe. Toate spun același lucru în limbi diferite: pe Valea Cernei, apa nu a fost niciodată doar apă. A fost hrană, drum, ritual, tratament și promisiune.
Poate de aceea povestea cailor romanilor a rămas vie. Pentru că este simplă și adevărată în felul ei profund: înainte să avem stațiuni, rapoarte, imperii și clădiri balneare, cineva a văzut un animal vindecându-se în apă și a înțeles că locul acesta trebuie ascultat.